Va rog sa nu ma judecati. Stiu ca sunt oameni cu probleme mult mai mari decat ale mele. Inteleg. Dar va rog si eu sa intelegeti ca eu am fost crescuta in puf. Si la un moment dat, m-am trezit. Am deschis ochii si m-am uitat in jur. Nimic din ce credeam eu real nu era. Nici vorbele frumoase care imi erau adresate, nici minciunile pe care le auzeam zilnic, si imi erau spuse pentru a ma face pe mine sa ma simt bine. Am privit pentru prima oara, si am realizat ca oamenii pe care ii consideram perfecti erau departe de idealul pe care mi l-am fixat eu, la un moment dat, fara sa-mi dau seama, in minte. Am priceput ca totul era relativ, la propriu. Cat timp ascultam muzica trista, cat timp suspinam dupa un baiat, cat timp il aruncam pe fereastra facand lucruri lipsite de importanta. Cat timp, pe care nu il voi recupera nicicand. Iar momentul in care am inteles cum stau treburile, a constituit un soc atat de mare pentru mine, incat nu am putut suporta. Am cautat scapare in toate lucrurile care imi daunau, de la baut si fumat, la nedormit noaptea, la implicarea in relatii dezastruaose, care imi aduceau si alte ganduri negative, pe langa cele acumulate pana atunci. Apoi a urmat infometarea. Simteam ca daca imi pedepseam corpul, imi eliberam sufletul. Dar infometarea nu a ajuns. Nu era destul. Nici pe departe. Asa ca, am incercat altceva. Am inceput sa ma tai, sa ma lovesc. Eliberam mult din ceea ce simteam. Dar lumea tot imperfecta a ramas. Si credeti-ma, as fi terminat cu totul, si as fi apasat tragaciul, daca nu as fi crezut in Dumnezeu. Pot sa spun cu siguranta ca El ma tine in viata. Si ce ipocrita sunt eu. Cat de falsa pot sa fiu. Cum ma rog numai atunci cand am nevoie de ceva. Si acum, cand privesc in urma, si realizez ca nu voi fi niciodata iubita, ca nimeni nu va tine la mine precum la fetele frumoase din filmele pe care le-am vazut in mod repetat si obsesiv, ca nu voi fi niciodata aproape de persoanele la care tin cel mai mult, desi nu le-am cunoscut cu adevarat, fata in fata, niciodata. Cat sufar din lucrurilor mici care altii le ignora, si trec peste ele. Cat nu dau importanta acelor evenimente care meritau cu adevarat atentia mea. Cum niciodatanu voi fi fericita. Si o sa-mi ziceti ca sunt oameni care nu au unde sa doarma noaptea sau ce sa manace cand se trezesc. Eu va zic, ca sunt deja moarta. Traiesc intr-o transa continua, care se va termina, eventual, si tot acest chin se va finaliza. Ce concluzie va avea existenta mea ? Cine va putea invata din ea ? Pentru ce am fost eu creata, daca nu am avut nici un rol ? Daca nu am facut nici o diferenta, daca nu am marcat viata nimanui ? Daca am trait intr-o stare continua de somn.. un somn adand. Oare cand ma voi trezi ?
Daca as putea sa dau timpul inapoi, sa misc limba ceasului, as da-o la copilaria mea, si as lasa-o acolo. Pentru ca micile probleme de atunci, de genul la ce ora incepe nu mai stiu ce desen animat, par niste prostii pe langa problemele pe care le am de infruntat acum. Se prea poate, ca peste ani, daca voi mai fi aici, sa ma uit in urma, si sa-mi dau seama ca framantarile din present, sunt si ele, la randul lor, niste aberatii trecatoarea. S-ar putea sa mi se para ca prea dramatizam existenta mea, si ca interpretam totul in fel si chip, doar, da Doamne, sa gasesc o explicatie pentru evenimentele care ma marcau. Sa-mi gasesc alinarea in obiceiuri fara legatura de problema. Ce conexiune poate exista, de exemplu, intre infometare si scaparea de probleme ? Nici una, ziceti ? mie nu mi se pare asa. Poate ca, peste un timp, ma voi uita inapoi si voi zice “Doamne, ce proasta am fost, cum am putut sa am astfel de idei ?â€. Poate. Dar, pe moment, ideile sunt perfect rationale, logice, si pot misca munti din loc sa demonstrez ca am dreptate, pentru ca mai tarziu sa aflu, ca m-am insealat amarnic. Incapatanare ? Nu prea cred. Doar ca.. daca conving pe altii ca asa sta chestiunea in cauza, o face mai reala. Aproape palpabila. Nu cred numai eu, crede si prietena cea mai buna, a carei pareri despre cine stie ce trupa neazuita de nimeni o pretuiesc mai mult decat ochii din cap. Dar, sa revenim. Copilaria. O perioada stranie, in care ne simtim nedreptatiti, in care facem orice sa crestem mai repede. Unii in varsta, altii in inaltime, unii chiar si in gandire. Cand s-a intamplat, pe la 11 ani, sa ma intrebe un domn inalt si distins cati ani am, am spus eu adevarul ? Nuuu, eu aveam 15, aproape 16. Si cand mama incerca sa ma ajute cu ceva, eu eram fata mare, si puteam sa-mi pun singura pantofii, sau sa-mi liniez singura caietele in care scriam temele cu stiloul cu penita. Acum, as face orice sa ma apropii iar de mama mea, mamica mea, scumpa de ea. Cat pot sa o urasc uneori. Ironic, cum imi dau insa lacrimile cand printr-o fulgerare in minte, ma gandesc cum ar fi viata fara ea. Pentru mama, am avut sentimente intense. De la dragoste profunda, incat as fi omorat pe oricine pentru binele ei, as fi facut orice, doar pentru ea, la ura oarba, manifestata prin injuraturi si palme pe obrazul ei batran si uscat de timp. Si tata, a carui prezenta imi este si va fi mereu, indiferenta. Nici nu il iubesc, nici nu il urasc. Cand imi imaginez viata fara el, nu este la fel de dramatic ca si cum ar fi, fara mamica mea. Da, aceea pe care eu o urasc uneori. Dar daca ar fi sa pot sterge ceva, sa pot face ceva, sa schimb trecutul, as arunca telivizorul pe geam. As arunca minciunile care mi se pareau atat de reale, incat inca mai cred in ele.
Acum totul pare atat de fara speranta, iar eu nu stiu cum as putea schimba ceva, cum as putea remedia situatia. Pare totul atat de defect incat nu vreau decat sa vine cineva sa ma salveze. Cine o sa ma ajute ? unde e fat Frumos pe calul lui alb sa ma ia din iadul asta pe care eu mi l-am imaginat si proiectat in viata de zi cu zi ? Cine o sa vina sa-mi ofere ajutorul de care am atata nevoie, dar de care imi este rusine sa cer ? Cine e disupus sa vina sa ma ia, sa ma accepte si sa ma iubeasca asa cum sunt eu ? Frica mea cea mai mare.. dupa ce parintii vor iesi definitiv din viata mea, pe cine ma voi baza eu ? Pe mine nu ma pot baza.. sunt o persoana rea. O persoana care vrea doar sa-si satisfaca poftele meschine, care nu se gandeste niciodata la atlcineva. Si totusi, astept sa apara din senin un ajutor. Si probabil ca el a trecut pe langa mine, si eu l-am dat la o parte. Poate a fost sub forma unei prietene care s-a saturat pana la urma, de mine si de pesimismul meu etern. Poate a fost sub forma unui barbat cunoscut pe strada sau in autobuz, de care mi-a placut pe loc, si apoi am refuzat sa ma mai intalnesc cu el, din lene si comoditate. Poate ca este ajutorul oferit de muzica pe care o ascult. Poate ca eu inca mai visez situatii impisibile, in care cel mai celebru cantaret se indragosteste, printr-o minune, de mine, iar eu sunt cea mai frumoasa si dorita fata. Asta da gluma buna. Asta e problema mea, ma rog, una dintre ele. Anume ca visez prea mult. Imi petrec zilele gandindu-ma si uitandu-ma in zare, irosind timp pretios. Timpul se scurge, si nu il voi recupera niciodata. Niciodata. Si de ce stau atunci, plangandu-mi de mila singura, in loc sa traiesc fiecare clipa ? Nici acest lucru nu-l inteleg. Oamenii isi irosesc tineretea prin paginile cartilor, cand sunt adulti muncesc pana nu mai pot, fapt care ii imbatraneste prematur. Iar la batranete, abia atunci cand au si ei liniste si pace, le lipseste neaparat ceve. Ori banii, ori sanantatea, ori mai grav, ambele. Mai vad eu cate o batranica in autobus spre liceu, si ma gandesc ‘Doamne, a fost si ea tanara, a avut si ea primul sarut, prima noapte de dragostem ca nu se poate sa fie virgina, doar are verigheta. Oare e fericita de cum a trecut viata ei ? Ar schimba ceva ? E pregatita sa moara, oare ?’. Astfel de ganduri imi trec mie prin minte despre un om pe care nu l-am intalnit niciodata. E normal ? Nu stiu. Pentru mine, e. In acest moment, totul mi se pare pierdut, iar orice effort, inutil. De ce sa mai incerc ? Voi ramane mereu ratata care sunt acum. De ce sa ma straduiesc sa ies din comoditatea mea cotidiana, cand pot sa stau cum sunt acum. Si ce daca nu intru la facultate ? Asta e, o sa mor de foame. Cativa ani in plus, sau in minus, ce mai conteaza ? Tot acolo ajungem. De ce sa ma mai gandesc la asta, macar ? Poate va trece de la sine. Asta astept eu mereu, sa treca. Ce conteaza ? De fapt, ce conteaza pe lumea asta ? Daca intrebi o fetita, primesti raspuns ceva legat de parinit, poate despre o rochie pe care a a admirat-o in vitrina unui magazin scump, pe care parintii I-au refuzat-o. Daca intrebi o adolescenta, probabil un cantaret, un actor, un fard.. ce mai, nu stiu. Nu m-au preocupat niciodata gandurile persoanelor normale. Caci eu nu ma consider normala. Dar oare oamenii nebuni se intreaba daca sunt sanatosi ?
Acum simt cum renunt, cum imi pasa din ce in ce mai putin. Inainte, plagem des, poate chiar in fiecare zi. Acum, am plans dupa vreo luna, si lacrimile mi s-au parut atat de stranii si fara loc. Si ce daca plang ? Cui sa-I pese ? mainilor mele care le sterg ? Sa fim seriosi, nu ii pasa nimanui de mine. Adevarul crud. Sa trecem peste. De ce plangem cand suntem suparati ? Sau tristi ? Sau cel putin furiosi ? Oare pentru a ne elibera ? Oare pentru ca asa face toata lumea ? De ce consider eu oare ca daca face altcineva, e mai bine decat daca as face eu ? Oare pentru ca nu am incredere in puterile proprii ? Pentru ca e neaparat ca oricine altcineva sa fie mai destept ca mine ? Nu se poate, nu ? De ce mi se pare intotdeauna ca este neaparat ca daca a zis altcineva, e adevarat ?
Ma topesc incet. Durerea e ca o anestezie, iar simturile imi sunt amortite. Sunt ca un specatator la propria mea viata, si nu pot face nimic sa schimb ceva. E oare normal sa stau pe o parte si sa nu ma interesese ? Imi traiesc viata intr-o stare de uitare si nimic nu ma intereseaza, decat cum sa-mi fie mie mai bine. Si in loc sa ma gandesc la viitor, la sperante si la sanse, ma gandesc de unde sa fur bani ca sa-mi procurez ceva, ca sa ma faca sa uit. Nu droguri. Inca nu am ajuns acolo. De cate ori am luat eu in considerere moarte. Uneori sunt asa speriata de moarte, iar uneori, ma gandesc ca ar fi singura mea scapare. Poate chiar am intentii sinucigase, dar nu cred ca as putea sa o fac vreodata. Sa mor fara sa fi experimentat multe lucruri. Cum ar fi dragostea. Nu am fost niciodata indragosita, si sincer, sunt curioasa de ea. Vrea sa o traiesc, si sa o experimentez, sa vad cat se intinde, pana unde tine, ce poate sa faca ea. Momentan, viata asta nu merita traita. Dar, poate, daca as putea adaga distractia asta, o sa fie mai bine. Vreau pe cineva care ar muri pentru mine. Care sa ma iubeasca atat de mult, incat la pronuntarea decesului meu sa se distruga singur. Sa explodeze pe dinauntru si sa nu-i mai pese de nimic. Sa urasca tot, si sa vrea sa dea orice sa ma stranga in brate, inca o secunda. Sa I se taie respiratia atunci cand ma vede, iar eu, pentru el sa fiu cea mai splendida femeie de pe fata Pamantului. Sa fiu drogul lui. Sa nu poata vedea fara mine, sa-I oin invadez gandurile. Sa fie dependent de mine..
De ce sa ma mai straduiesc ? Am multe probleme, cum mi-a fost amintit de multe ori, de multe persone. De ce sa mai incerc ? Oare merita ? Voi reusi ? Nu stiu de ce sunt asa de confuza, cand altii altii stiu exact ce vor si cum sa obtina. Vreau motivul pentru care sunt asa de nedumerita. Atatea probleme mi-au imbatranit, iar grijile mi-au facut sufletul rece. Cat visez la o viata mai buna, in loc sa iau actiune, si sa schimb ceva. Ceva concret, adica. De ce nu vreau sa-mi imbunatatesc In loc sa dormitez jumatate din timp, iar restul sa visez ca ma intalnesc cu starul meu preferat, sau ca o sa castig la loterie subit. Traiesc doar pentru a muri, si a fi uitata. De ce ? Pentru ca ar fi foarte plictisitoare viata celor care cu adevarat au importanta sa nu se plictiseasca, sa abia cu cine sa-si masoare calitatile. Ce ironic cum oamenii mai buni decat tine for sa se compare exact cu tine. Ca sa se simta ei mai bine despre ei, sau ce ? Se simt mai bine de ei, punand un semn de comparatie intre viata lor si a unei persone nu la fel de pline de succes, sa ne indese mai mult in disperare ?
Sunt asa de obosita, de plictisita si de nepasatoare. Nu ma pot regasi, iar nesiguranta mea ma inchide, ma inchide intr-un mormant, de vie. Nu pot sa mai traiesc asa, nestiind ce e si ce nu e real. Lucrurile care imi distrag atentia de la adevar, impotriva vointei mele, ma disturg putin cate putin. Va rog, ajutati-ma. Salvati-ma. Am nevoie de ajutor. Salvati-ma de caderea care se apropie, e din ce in ce mai aproape. Am inceput sa confund realitatea cu visul. Ma trage dedesupt. SOS
|
